Scrisoare eu-lui.

Dragă eu-le,


Azi îți scriu ție.Nu pentru că n-am cui scrie,dar pentru că azi am gândurile amorțite și numai tu o să mă poți înțelege.Îmi cam tremură degetele pe tastatură, tremură fiindcă demult n-au mai dezgolit  sufletul și mintea asta.
    Știi,am observat că de o vreme încoace e tot mai greu să te dezbraci de gânduri,emoții,trăiri.. Și asta nu pentru că nu poți sau nu vrei,ci pentru că a devenit atât de dificil să spui ce simți,ce vrei,ce crezi. Vorbesc în general. Chiar și acelor iubiți,iubite,priteni,oameni dragi. De voie,de nevoie devii preocupat numai de viața ta interioară, devii un introvertit.

       Începi să înveți să-ți păstrezi durerea pentru tine,ca să nu le strici „mood-ul” celor apropiați și să nu-i întristezi. Chiar și micile bucurii le păstrezi acolo,în suflețelul tău,pentru că cei din jur sunt prea ocupați ca să se bucure împreună cu tine,sunt prea plini de sine.

Dar poate că e bine așa. Poate că  e un fel de protecție a lumii tale interioare. Nu știu ce altceva ar putea fi. Știu doar că totul a devenit mai tăcut,prea tăcut uneori.Mai personal. 


Partea bună e că toate aceste dureri,bucurii se sedimentează,sunt ca niște pietricele ce alcătuiesc propria lume,lume care va fi descoperită cândva.

Cu drag,
            cealaltă eu.

Contemplare

Nu știu de ce scriu azi și despre ce. Știu doar că azi e una din zilele celea când mă doare,când sufletu-mi miroase a fosfor, o forță întunecată e gata să iasă din străfundul gâtlejului și să mi  se suie pînă-n gură,transformăndu-se într-un urlet plin de mânie. Durerea azi e învingătoare, mi-a omorât și răbdarea care o țineam pînă acum trează, mi-a înduplecat și speranța care-o știam o încăpățînată fără seamăn. Azi răscolesc în catacombele memoriei unui om care n-ar avea istorie. ..... De ce nu poate fi altfel? De ce acum?

    Sunt numai întrebări...întrebări care se cuibăresc prin colțuri,întrebări care trăiesc deja în afara corpului meu,umplînd tăcerea cu plînsete. Poate că trebuia să aștept această durere...poate că trebuia să vină. Meditez asupra acestor lucruri care s-au îngrămădit aici cine știe de când și îmi dau seama că e doar ceva trecător, care durează numai câteva clipe,de ajuns ca să simt un gol imens care-mi crește în stomac și se instalează în gât.... Poate că noaptea aceasta va fi un ultim exil,un ultim vârtej, final. Poate că de mâine la întrebarea „cum mă simt?” o să pot răspunde , VA FI ȘI BINE!