Sînt zile cînd îți lași mâinile în jos, zile cînd nu mai nici cuvinte,nici puteri,nici speranță....ai numai un apus de zîmbete,vise reci,incolore și fără gust,zile cînd zbiară în tine numai un urlet surd...
Sunt închisă în propriul corp, mi s-a pus lacăt la poarta optimismului, rătăcesc pierdută într-un cerc virgin... aud cum latră în mine cealaltă "eu",care speră că o să intru degrabă în travaliu și să o nasc din nou...trebuie să aștept....numai că eu urăsc să aștept,nu mi-a plăcut niciodată să aștept! Și-mi dau seama cu stupoare că zi de zi trebuie să aștept. Am ajuns să aștept că,într-o bună zi...voi trăi! E ca și cînd împlinirile,bucuriile și realizările oricât le-aș provoca,vin când vor ele,iar eu....iar eu nu mai pot să aștept,mă topesc încetișor la flacăra neputinței.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu